Ultimul meu telefon cu butoane

Ultimul meu telefon cu butoane a fost un Nokia E71. Știu precis, pentru că încă îl mai am. L-am găsit alaltăieri într-un sertar, pe când căutam cu totul altceva.

Lângă el, încărcătorul.

Evident că l-am pus în priză – pentru prima dată după 12 ani.

În mai puțin de 10 secunde s-a aprins ecranul, iar simbolul de încărcare a bateriei a început să se umple, ritmic. Am ținut apăsat butonul roșu de on/off de pe muchia superioară. Pe ecran a apărut animația cu strângerea de mâini, încăperea s-a umplut cu cântecelul Nokia de inițializare (Gran Vals, Francisco Tarrega, 1902), apoi s-au încărcat iconurile de pe homescreen: mesagerie, web browser, calendar șamd.

Undead Nokia.

Am verificat ultimul mesaj, ultima dată când folosisem ultimul meu telefon cu butoane: 18 aprilie 2009 – ziua în care am trecut pe iPhone (3G), un prădător mai frumos, mai rapid, mai  eficient, din noua ramură evolutivă a smartphone-ului. Nu-i spun degeaba prădător: smartphone-ul pentru asta a fost creat: să se hrănească zi de zi, oră de oră, cu timpul nostru.

Lăsat în urmă, telefonul cu butoane, victimă a propriului său succes. O lecție de business de miliarde de dolari: de ce să schimbi ce merge? Ca să nu dispari, de-aia. Până la iPhone, toți producătorii – și mai ales Nokia – știau ce vor clienții: un obiect solid, cu baterie nemuritoare, la care să vorbească cu alți oameni.

Apoi, Steve Jobs venit cu un produs care ne satisfăcea dorințe pe care nici nu știam că le avem.

Vi-l mai amintiți pe celălalt Steve, Ballmer, șeful Microsoft, care ridiculiza noul iPhone al lui Jobs? „Ce telefon mai e și ăsta? Nici măcar nu are O TASTATURĂ!”

Cu asta, Ballmer a intrat în istorie. Mă rog, Ballmer mai dăduse o lovitură, cu trei ani înainte, în 2004, când spunea despre Google că „nici măcar nu-i o companie adevărată, e doar un castel de cărți de joc”. După atâția ani, încă mai râde lumea de el. Iată că nemurirea nu-i aproape niciodată cum ți-ai imaginat-o.

Eu am rezistat, totuși, destul de mult la cântecul de sirenă al smartphone-ului. Pentru mine, telefonul era atunci – cum e și azi – mai întâi o unealtă, mult mai mult decât un obiect de divertisment.

Jurnaliștii foloseau niște cărămizi virtual indestructibile – Ericsson-uri butucănoase, Nokia cu baterii imposibil de consumat, aparate solide, care se prindeau la curea în niște huse oribile, care te făceau să arăți ca un ospătar cu borseta plină de bacșișuri și note de comandă.

Scopul acestor telefoane era să te pună în legătură cu sursele, cu șefii, cu reporterii și, dacă mai era timp, un pic cu nevasta și/sau iubita. Nimeni nu se gândea să filmeze cu telefonul – pentru asta existau echipele de cameramani, și nici să fotografieze cu el – pentru asta exista Secția Foto – și, chiar dacă ai fi filmat și fotografiat, ce să faci cu acest material de proastă calitate? Facebook era pe-atunci încă un start-up, Twitter se baza pe text, Youtube abia fusese cumpărat de Google. Pe noul smartphone al lui Jobs puteai să te joci, da, dar și telefoanele cu butoane aveau jocuri: ați încercat vreodată Snake? Și ce altceva să mai faci, să asculți muzică la telefon? Cumva, asta părea foarte cheesy, la început: oamenii serioși aveau deck-uri, amplitunere, CD-playere cu magazie de discuri în portbagaj, la ce bun un telefon care cântă?

Dar Internetul a luat apoi viteză, rețelele sociale s-au dezvoltat și smartphone-urile au reușit să condenseze, în dimensiunile lor compacte, studiouri întregi de producție audio-video și broadcasting. Smartphone-ul a devenit, și el, o unealtă, dar una mult mai puternică, păstrându-și, însă, și componenta de divertisment, și eleganța designului, și oferta unei experiențe tactile imbatabile pentru utilizatori.

Am apăsat cu unghia pe butonul roșu din muchia ultimului meu telefon cu butoane. Pe ecran a apărut, scurt, numele companiei, apoi ecranul s-a stins și numele a dispărut, ca și cum nici n-ar fi fost. Am pus telefonul înapoi în husa lui de piele cu interior de catifea roșie, primită gratis la achiziționarea aparatului, am înfășurat cablul încărcătorului și l-am prins cu panglica velcro. Le-am așezat înapoi în sertar: obiecte ale unui vârf tehnologic acum depășit, perfect adaptate unor vremuri trecute.