Sunt curios, deci exist

– Uite, mamă, dacă apeși pe butonul din dreapta… click dreapta… mamă, pe mouse, butonul din dreapta… click, apasă-l…
– Dar sunt două butoane?
– Da, uite, stânga, dreapta.
– Pfuu, ce chestie!
– Da, deci click dreapta… așa, acum s-a deschis o ferestruică cu multe opțiuni, vezi?
– Aoleu.
– Așa trebuie, e în regulă.
– Nu e deloc complicat, serios.
– Cum o să țin eu minte toate astea?
– Păi… uite, butonul din stânga înseamnă acțiune, butonul din dreapta înseamnă opțiune.
– Adică cu click stânga îi spui tu ce să facă, iar cu click dreapta  îți spune el ce poți să alegi. De pildă, „new folder”, un dosar nou, exact ce voiam, da? Du-te cu cursorul pe opțiunea „new folder”, așa, și acum click stânga, deci acțiune, și uite-l cum a apărut aici, vezi?

Conștiincioasă, mama repetă și exersează mișcările nou învățate. În scurt timp, avem deja 10 foldere noi, goale, unul sub altul. Va trebui să le ștergem. Altă complicație. Mă uit la mâinile ei cu degete lungi și subțiri, care m-au dezmierdat, m-au mângâiat, dar m-au mai și urecheat de câteva ori, foarte hotărâte, de fiecare dată, indiferent de situație. Acum, nesigure, încearcă să intre în ritmul dictat de calculator. Dublu-click-urile îi ies cel mai greu. La 88 de ani reflexele și viteza nu mai sunt ce-au fost pe vremuri.

– Domnule, dar nimic nu iartă calculatorul ăsta, dacă nu faci exact cum vrea el, nu mișcă!
– Totul e foarte logic.
– Poate pentru tine.

Zâmbesc. Deși nimic n-ar trebui să mă califice pentru asta, eu sunt profesorul-depanator din familie, ba chiar și printre unii prieteni – e adevărat, unul de nivel primar, dar chiar și-așa, mă mir și eu de câte lucruri elementare nu știu sau nu pot învăța cei din jur.

Cum să creezi și să salvezi un document, cum să-l exporți în alte formate, cum să descarci un video de pe un site, cum să faci un montaj într-o aplicație, cum să editezi, simplu, o imagine, cum să instalezi și să dezinstalezi un program oarecare, cum să-ți creezi un cont undeva, pe ce să dai click și pe ce să nu dai în niciun caz click, mă rog, toate aceste gesturi, care sunt (sau ar trebui să fie) deja simple reflexe în prezentul nostru ultra-tehnologizat, le par multora un balet teribil de complicat, în care ești mereu în pericol să-ți scrântești ceva.

Nevastă-mea își blochează, periodic, internet banking-ul cu comenzi greșite. Maică-mea își prinde urechile aproape de fiecare dată când trebuie să creeze un text într-un folder anume. Fratele meu nu reușea să înțeleagă ideea de adresă web și, oricât i-am explicat, n-a putut ajunge pe un site, toată viața, decât plecând din Google. Socrii mei au fost gata-gata să-și cumpere o tabletă nouă, deoarece aia veche se stricase complet, nu mai mergea deloc – pentru că o trecuseră, accidental, în modul avion. Etc, etc.

De fiecare dată când fac câte o depanare dintr-asta elementară, mă întreb dacă și când va veni momentul în care-mi voi prinde și eu urechile în ceva tehnologie nouă. Așa știm cu toții, nu? Că, pe măsură ce trece timpul, te descurci tot mai greu cu noile gadget-uri. Când voi deveni irelevant pentru noile tehnologii care vor veni? Când voi înceta să exist ca public-țintă pentru gadget-uri, aplicații, software și hardware?

Până acum, nu mi s-a întâmplat să mă-mpotmolesc în câte un manual traduse (și nu prea) din chineză – pentru că, da, sunt genul de mascul rar care citește manualul înainte de a băga ceva în priză.

Totul ar trebui să fie intuitiv, și adesea și este, dar mai bine să te asiguri – plus că lectura unui manual de instrucțiuni este, în unele situații, o provocare intelectuală mai intensă decât un almanah sudoku. Or, se știe, dacă vrei să-ți menții mintea limpede și eficientă, trebuie s-o pui mereu la treabă.

Sincer, nu mă tem că mi-aș putea pierde abilitatea de a înțelege cum funcționează noile tehnologii sau aplicații, dar mă tem că mi-aș putea pierde interesul să le înțeleg pe unele dintre ele.

De exemplu, n-am depășit niciodată faza de tatonare cu Snapchat, pentru că nu am reușit să pricep vreodată filozofia din spatele unei aplicații de mesagerie (în esență) care-ți șterge mesajele în 24 de ore. Eu cred în valoarea de învechire a corespondenței – precum vinul, conversația de calitate devine și mai bună pe măsură ce trec anii. Poate că vrei s-o revizitezi la un moment dat, de ce s-o distrugi?

Cu Tik Tok e o poveste contrară – primul contact cu aplicația mi-a provocat reacții violente de respingere, din cauza conținutului deplorabil și fără nicio valoare peste care am dat, dar, cu un pic de curiozitate și insistență, mi-am creat apoi propriul meu feed în care primesc, constant, ce mă interesează pe mine în primul rând: scurte explicații video despre spațiu, medicină, sociologie, dar și tehnici culinare, firește, pentru că, dacă-mi dați voie să parafrazez, noutatea dă înconjur, dară foamea dă de-a dreptul.

Secretul – dacă există vreunul – este să fii mereu curios și înclinat să înveți lucruri noi. Nu-ți vor trebui toate, dar măcar, după ce încerci, știi ce n-ai pierdut de fapt.