← Zoom out

Rătăcit printre hărți

În cadru sunt eu, absorbit de o hartă întinsă pe botul mașinii, sub un soare năucitor de august grecesc. Mașina este un Subaru Forester (motor boxer 2.5 litri, 230 CP, MT, AWD) pe care l-am iubit nespus și pe care și astăzi regret că l-am vândut, după 11 ani de serviciu zilnic credincios. Locul, pe-un vârf de munte, mi-e și-acum imposibil de identificat, așa cum mi-a fost și-atunci. Eram complet rătăcit – o situație care-mi era, măcar ea, foarte familiară.

Vlad Petreanu in Featured, Zoom In
12 Oct 2020  |  3 min
Rătăcit printre hărțiRătăcit printre hărți
Foto: Vlad Petreanu
Let others know:

Join the conversation:
0

Foresterul avea multe calități, dar una dintre ele, din păcate, se plia perfect pe unul dintre defectele mele principale: el putea ajunge (aproape) peste tot, în timp ce eu sunt capabil să mă rătăcesc (practic) oriunde. Din această combinație au rezultat multe… surprize, să spunem.

Foresterul era plin de hărți detaliate, complet nefolositoare. Mai am și acum prin casă descrierile topografice amănunțite ale tuturor fostelor republici iugoslave (mai puțin Kosovo, unde niciun asigurător român nu-ți acoperă vreun risc) pe care le-am străbătut în vacanțele de vară cu mașina asta. Am cumpărat hărți pentru toate regiunile Greciei, pentru Ungaria și Austria, pentru Cehia și Slovacia, pentru Italia și Elveția, cu speranța că voi reuși să mă țin vreodată de drumurile pe care le marcam cu creioane colorate, conștiincios, înainte de a pleca în concediu motorizat.

Cât despre România, o să recunosc că am avut și încă mai am o colecție extinsă de hărți rutiere care ne descriu țara, inclusiv la nivel de regiuni istorice, ca să nu mai vorbesc de cele pentru practic fiecare oraș pe care a trebuit să-l străbat la un moment dat la volan. Mereu cumpăram câte una de prin benzinării, fie sub formă de caiet cu spirală, fie din modelul acela pliant pe care nu mai puteai să-l împăturești vreodată corect după prima deschidere.

Hărțile României îmi erau chiar de două ori inutile: mai întâi că nu reușeam să mă orientez nici cu ele, așa cum nu puteam s-o fac cu harta nici unei zone, indiferent de granițele ce o înconjurau. Iar apoi, pentru că toate erau, de fapt, una singură, indiferent de anul tiparului. Nimic nu evolua de la o ediție la alta – nu știu dacă v-ați prins, dar în țara noastră practic nu se mai construiesc drumuri noi de pe vremea carelor cu boi (scuzați rima, dar a venit cumva natural).

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu e ca și cum n-aș ști să citesc o hartă, să recunosc indicațiile topografice. Înțeleg perfect care-i nordul, de unde răsare și unde apune soarele, cum arată un marcaj de autostradă, cum arată un drum secundar șamd. Teoria o stăpânesc perfect. Practica, însă, este cea care mă amețește, adesea la propriu.

Cu harta în mână m-am rătăcit pe drumul drept dintre Roma și Florența, ieșind din limitele ei până spre Arezzo, spre uluirea unor muncitori pe care i-am întrebat, pe-un drum forestier, pe unde mă aflu. Cu harta-n mână am plecat din Belgrad și am dat în granița cu Ungaria în loc s-ajung în Zagreb, și tot așa am traversat Munții Zarandului pe-o potecă de oi, căutând legătura între Arad și Roșia Montană.

Întotdeauna se-ntâmpla măcar câte o scenă precum cea din poza de mai devreme: trăgeam pe dreapta în mijlocul a nicăieri și, cu un aer preocupat, desfăceam harta pe botul mașinii, că înăuntru nu era suficient spațiu, o studiam intens câteva minute-n șir, după care decretam, sigur pe mine, fără să am habar de ce spuneam: “pe-aici trebuie să mergem, mai avem doar vreo câțiva kilometri”.

Simțul meu de orientare e-un oximoron: este, în același timp, total inexistent și de-o siguranță de sine insuportabilă. Pot convinge aproape pe oricine că trebuie s-o luăm la stânga, deși toată lumea știe că drumul corect e la dreapta. Cumva, e ca-n butada cu Moisil și meteorologii: “păi, dac-o nimeriți doar în 40% din cazuri, de ce nu dați prognoza invers?”

Smartphone-ul și roamingul de date au îndepărtat pentru totdeauna acest detaliu, hm, fermecător, nu mă îndoiesc, al personalității mele. Aplicațiile Waze și Google Maps sunt prietenele mele încă din primele lor zile de viață. Cred că sunt printre primii români care au descărcat și instalat Waze pe telefon – încă de când nici măcar nu erau hărți pe Waze, ci se presupunea că utilizatorii înșiși urmau să le construiască în timp real, mergând cu aplicația pornită pe drumuri încă nedescoperite (ah, mie-mi spui?).

Iar acestea două sunt doar cele care au supraviețuit selecției naturale nemiloase din telefonul meu – am avut diverse aplicații de mapping și orientare, care de care mai creative și, într-o vreme, mai ales din acelea care funcționau off-line (una dintre ele consuma atât de mult încât bateria se descărca în timp ce telefonul era conectat la brichetă, pentru încărcare).

N-am mai deschis demult hărțile mele tipărite – și nici nu m-am mai rătăcit, altfel decât cu intenție, mânat de nostalgia vremurilor în care expresia “ia să vedem pe unde-om mai ajunge și azi” chiar asta însemna: “habar n-am pe unde-om mai ajunge și azi”.


Vlad Petreanu
Sunt jurnalist din 1990. Am început la ziar, pe vremea când ziarele se tipăreau în tipografii cu plumb, pe rotativă. Am continuat la televiziune, când televiziunea privată abia apărea în țara noastră. Acum fac radio, cel mai sincer mediu jurnalistic pe care l-am cunoscut până acum. Am blogul meu încă din 2007. Încă mai sper c-o să pot scrie chiar zilnic pe el. Am câteva zeci de mii de urmăritori pe rețelele mele sociale. Niciodată interacțiunea cu cei pentru care scriu, filmez sau înregistrez n-a fost mai directă. Îmi place la nebunie meseria mea.


>