Pledoarie pentru copilăria high-tech

Da, firește că știu să se joace și să descopere, la fel ca toți copiii, dintotdeauna, indiferent de tehnologiile și gadgeturile la care aveau acces. Și, dacă suntem cinstiți-cinstiți, o să recunoaștem că nici noi, adulții de-acum, pe când eram copii, n-am fi schimbat mașinuța noastră teleghidată pe cercul cu băț cu care se juca bunicul prin colbul copilăriei sale.

Fiecare generație cu jucăriile ei, adaptate tehnologiilor accesibile la momentul respectiv.

Iată:

Când aveam vreo 10 ani, prietenul meu, Mihăiță, și cu mine ne-am instalat o linie telefonică privată. Pentru asta, am împrumutat din magazia bunicului său (care, spre norocul nostru, n-a știut niciodată) un mosor de sârmă blanc de 0,5 mm, din care am întins vreo 20 de metri prin spatele caselor, din curtea mea, prin cea a vecinului, până-ntr-a lui. Am mai avut nevoie de două conserve goale – el a adus una de fasole verde, eu, una de carne presată, ambele chinezești – cărora le-am dat cu un cui câte o găurică pe unde am băgat sârma și am înnodat-o, după care am întins cât de bine am putut întreg ansamblul. Când eu răcneam în cutie, Mihăiță asculta cu urechea vârâtă în conserva lui, după care rolurile se schimbau și recepționam eu ce transmitea el. Trebuia să dialogăm la ore fixe, prestabilite, că n-aveam și sonerie, și trebuia să fim disciplinați în comunicare. Ori vorbeam, ori ascultam, ca la walkie-talkie. Conversațiile noastre aveau și o dimensiune fizică foarte pregnantă, pentru că trebuia să ținem firul cât mai bine întins ca să fie transmisia bună, așa încât după două-trei minute ne dureau brațele de la atâta vorbit – și de la asta s-a și tras abandonul, până la urmă, că era mai simplu să țipăm peste gard.

Azi, aș alege fără ezitare o aplicație de mesagerie. Linia noastră din conserve goale și sârmă întinsă era un gadget amuzant, dar totalmente nepractic când voiam să aranjăm o ieșire la pescuit pe lacul Bordei.

Adică, da, nostalgia după experiențele copilăriei e firească, dar mie dați-mi ce-i mai bun azi, dacă tot e să-mi retrăiesc copilăria (se poate, vă rog?)

Să fim serioși: fiecare generație se bucură de tehnologiile prezentului său. Eu aveam telefon fix și nu duceam dorul telegrafului, așa cum părinții noștri, pe când erau ei copii, știau că telegraful e mai bun decât poștalionul.

Și mai sunt și altele.

Eu și Mihăiță și restul celor peste două milioane de decreței am crescut cu cheia la gât, la propriu: când ieșeam la joacă, fiecare dintre noi aveam un șiret în jurul gâtului, de care era legată cheia de la casă, ca să avem unde să revenim în cazul în care am fi vrut să intrăm înăuntru înainte să vină părinții de la muncă. Nu știu cum suportau părinții noștri zi după zi gândul că odraslele sunt de capul lor pe străzi, fără nicio posibilitate imediată de a-i anunța dacă au nevoie cumva de ajutor, dar sunt sigur că, dacă li s-ar fi oferit posibilitatea, ar fi ales fără ezitare, cu toții, ca fii și fiicele lor să aibă telefoane mobile la ei – ca acum. Cred că această conectare permanentă de acum, între părinți și copii, este un câștig, și nu o pierdere.

Așa cum cred că este un câștig și conectarea permanentă a copiilor la vastul univers informațional al internetului. Copiii sunt un ghem de curiozități iar internetul le oferă răspuns instantaneu la aproape orice întrebare. Că unele zone sunt delicate sau că răspunsul la unele întrebări poate că nu trebuie să vină prea devreme, da, sunt de acord, dar aceasta este, de fapt, o oportunitate pentru părinți de a fi mai apropiați de copiii lor și mai atenți la preocupările lor. Părinții nu mai pot fi leneși și să scape cu o amânare superficială,  gen „o să afli când o să mai crești”, din moment ce tot ce-i de căutat poate fi găsit din două-trei întrebări.

Adăugați interconectarea copiilor între ei, în rețele de o vastitate uluitoare. Omul este o ființă socială, cu comportament gregar, dar grupurile în care se copilărește acum sunt infinit mai mari decât cele în care am copilărit eu. Eu îmi cunoșteam vecinii și mai aveam și la școală câțiva colegi, dar la ei se limita practic tot grupul cunoștințelor mele și, în același timp,  numărul celor de vârsta mea pe care-i puteam întreba ceva și cu care puteam dialoga pe subiecte comune. Acum, copiii generației high-tech sunt toți în legătură unii cu ceilalți, când vor, instantaneu. Sunt foarte curios să văd în ce mod se va schimba societatea atunci când aceste cohorte interconectate se vor maturiza și vor influența prezentul lor.

Posibilitățile unui copil de a-și exprima acum creativitatea sunt, de asemenea, practic nelimitate. Într-un smartphone și câteva aplicații se află un studio întreg de producție audio-video. Muzică, fotografii, filme, montaje audio, desen, programare și multe altele nu mai sunt acum limitate de mijloacele tehnice necesare. Smartphone-ul a descătușat capacitățile creative ale speciei umane ca niciun alt instrument de până acum. Nu vă lăsați descurajați de marea cantitate de rebuturi și de balast de pe internet; dacă oricine poate face poze, puțini știu să fotografieze, iar cei care au chemarea au acum și resursele necesare și își pot perfecționa pasiunea mult mai simplu și mai rapid.

Așa că, fără îndoială, votez pentru copilăria high-tech a prezentului. Nu de alta dar, cu un smartphone în buzunar, mai pot copilări și eu un pic, cu un joc-două, că de-ntins sârme prin curți pentru telefonie primitivă cu cutii goale de conserve nu mă mai țin șalele.