Pădurea mea și a tatei

Ce reprezintă pentru tine pădurea? Ce amintiri îți trezește?

Pentru mine, e mai întâi de toate amintirea unei vacanțe cu tata.

Era în vara Nadiei, care plutea antigravitațional la Montreal, caligrafiind istorie cu rondele și flicurile ei perfecte. Tata și cu mine eram la Vatra Dornei, într-o vacanță „ca băieții”, după cum ne zâmbise mama la plecare. Aveam 8 ani și simțeam că intrasem, cumva, într-un club cu totul nou, ale cărui experiențe voiam să le încerc și să le absorb pe toate. În miez de noapte, tata deschidea televizorul și dădea sonorul la minimum, cu speranța să nu-și trezească copilul, dar să se conecteze și el la emoția întregii națiuni captivate de triumful fetiței din Onești. Stăteam pe-o parte și trăgeam cu ochiul spre ecranul puricos, alb/negru, nemișcat, tăcut ca o apă adâncă. Tata se bucura pe muțește la fiecare aterizare perfectă, apoi întorcea privirile spre mine, să vadă dacă nu m-a trezit, iar eu închideam repede ochii și mă străduiam să par, cumva, măcar un împielițat adormit, dacă nu chiar îngerașul care nu fusesem niciodată.

Dimineața, mergeam la cantină, unde mâncam ceva iar tata punea deoparte, din porția lui, două felii de pâine și ceva salam și cașacaval pe care le împacheta în șervețele. Umplea o sticlă cu apă, le punea pe toate într-un rucsac, alături de ierbar și de enciclopedia plantelor, apoi plecam în excursie. Umblam pe obcinele Bucovinei, oprindu-ne să mai identificăm câte o plantă și s-o punem la clasor, sau să ne-mprietenim cu câte un localnic și vaca lui, care adora să fie scărpinată între coarne. Aveam amândoi toiege făcute din crengi uscate, pe care eu crestam modele cam nesigure cu un briceag cam bont, în formă de peștișor, pe care mi se dăduse voie să-l țin la mine cât eram „în natură”. Ne sprijineam în ele ca să urcăm și să coborâm dealurile, în afara potecilor. Găseam tufe de zmeură și afine, uneori și fragi, și ne opream după câteva ore în câte o poiană, trântindu-ne în iarba înaltă, cu fața spre cerul înalt și albastru precum la Voroneț. Vedeam păsări trecând sus, sus, și ascultam o liniște întreruptă de miriade de sunete mici, fâlfâit de aripi undeva, gâze trecând în mare viteză pe deasupra noastră, un muget îndepărtat, cosași în concert, vântul prin frunze.

Apoi intram în pădure, ca printr-o poartă magică ce ne ducea în alt univers. Soarele se filtra printre trunchiurile verticale și crea rampe oblice de aur spre înălțimi misterioase. Pășeam pe un covor elastic de vegetație ce murea și renăștea în același timp. Mirosea a rece-proaspăt, înviorător, tulburător. Sunetul era diferit aici, mai strălucitor și mai precis, cumva, ca într-o mare catedrală cu ziduri de lemn verde. Chiuiam ca să aud cum țipătul se sparge-n sutele de stâlpi din jurul meu și revine la mine compus din versiuni infinitezimal diferite, dar tata nu aprecia astfel de tulburări ale liniștii pădurii și se încrunta, aparte, când stricam tăcerea. Umblam după ciuperci, pe care el știa să le deosebească și pe care le culegeam amândoi cu gândul la tocana ce urma să ni se facă din ele mai pe seară, la cantina altfel mereu lipsită de ceva gustos de mâncare. Găseam hribi și bureți, de obicei, pe care tata îi cerceta atent și-i mirosea înainte să-i pună în sacoșă. Îmi arăta soiurile otrăvitoare, mereu mai colorate și mai atractive decât cele bune de mâncat, ceea ce mie mi se părea cu totul nedrept, iar asta-l amuza și-l făcea să-mi deslușească din secretele vieții, pe care el le trăise deja. Spre deosebire de mine, avea un simț de orientare impecabil, și încerca, răbdător, să-mi explice legătura între mușchiul de pe scoarța copacilor, Nord și hotelul nostru, dar fără succes: m-aș fi rătăcit într-o intersecție din mijlocul orașului dacă n-ar fi fost el.

La prânz, coboram în Dorna și treceam prin parcul orașului, unde chemam veverițele ciocănind nucile pe care tata le sfărâma în pumni, câte două, cu o putere ce mie mi-a fost mereu inaccesibilă. Veverițele, pe care le chema Mariana, pe toate, înșfăcau miejii din palma mea și fugeau unduit, ca niște sinusoide cenușii, înapoi printre copaci. Tata îmi spunea cum noi le suntem veșnic îndatorați veverițelor, care uită mereu unde-și îngroapă semințele și înmulțesc astfel, destoinice, pădurea. Mie-mi era milă de ele, că muncesc atâta ca să strângă provizii pentru iarnă și, uite, le-a pedepsit Dumnezeu să uite de la lăbuță la guriță, dar tata râdea și-mi arăta copacii din jur, întrebându-mă dacă-mi plac.

Seara așteptam fanfara, care interpreta valsuri și marșuri pentru vilegiaturiștii cu bilet de la sindicate sau ONT. Toată lumea vorbea despre Nadia și miracole pe bârnă, arătând din degete cât de îngustă e puntea suspinelor în gimnastică, iar copiii țopăiau, și ei, cum văzuseră la televizor noaptea, pe ascuns, când trebuiau să doarmă.

Apoi ne-am întors la București și viața a mai continuat, un timp.

Nu știu dacă mai sunt veverițe la Dorna, dar cred că, și dacă ar fi, ar munci de două ori în zadar: ghindele pe care le-ar mai îngropa azi ar fi pierdute și pentru ele, și pentru pădure. Se taie pădure cu sălbăticie în țara noastră, peste tot, nu doar în Bucovina, iar jaful se vede din spațiu, cel mai bine când compari efectul administrațiilor diferite asupra unor păduri ce-s traversate de granițe, cum este, de exemplu, cea româno-ucraineană:

Cumva, trebuie să ne salvăm pădurile. Trebuie să găsim calea de a pune suficientă presiune publică pentru autorități pentru ca acestea să lupte mai hotărât cu mafia lemnului. Pădurea e unul din semnele sănătății unei națiuni, e o dovadă de responsabilitate față de propriul viitor. În esență, pădurile sunt împrumutate de la copiii noștri. Ce părinte responsabil ar alege să le lase urmașilor un deșert de praf în loc de o pădure verde?

Am urmărit marți dimineață prezentarea unei soluții extraordinare de monitorizare a siguranței pădurilor noastre, care poate fi aplicată ușor, fără costuri prea mari, oriunde în lume. De altfel, soluția aceasta smart funcționează, deja, în Filipine și Indonezia, și a fost implementată într-un proiect pilot din România, unde o pădure privată este monitorizată de câteva luni de zile.

Despre ce este vorba?

Rainforest Connection, o organizație de mediu non-profit din Statele Unite (e un start-up din San Francisco) instalează în coronament senzori care ascultă, efectiv, sunetele pădurii: sunt echipamente protejate la intemperii, alimentate de panouri fotovoltaice, echipate cu microfoane și cu SIM-uri de date:

Acești senzori stau online și transmit permament date prin intermediul rețelei de telefonie mobilă cu acoperire în zonă (în cazul pădurii din Covasna, e vorba de rețeaua Vodafone). Sunetele sunt analizate constant cu algoritmi de inteligență artificială care știu să sesizeze zgomotele neobișnuite ce apar în zona monitorizată: sunet de drujbe în acțiune, copaci tăiați care se prăbușesc, motoare, focuri de armă șamd. Când apar astfel de abateri de la normal, computerele emit alarme care sunt transmise, prin aplicația dedicată, pădurarilor din teren. Aceștia primesc inclusiv localizarea incidentului audio, prin GPS, și se pot deplasa imediat la fața locului.

Un astfel de senzor costă cât un mobil de ultimă generație, a explicat în cursul prezentării Cătălin Buliga, CTO Vodafone, și fiecare senzor poate monitoriza o suprafață de 3 kmp. Nu e nevoie nici de mentenanță, nici de pază pentru aceste obiecte puse în vârful copacilor; dacă vreunul trece în offline, centrul de date este alarmat și se poate interveni imediat.

Cu acest sistem, paza unei păduri devine mult mai eficientă, deoarece chiar pădurea poate vorbi și poate anunța când și unde este atacată. Putem fi siguri că nu vor exista niciodată suficienți pădurari pentru a proteja prin saturație suprafețele de pădure din România, dar astfel de gardieni digitali pot fi montați în număr mare, doar să vrea Ministerul Mediului cu adevărat.

Îți las, aici, prezentarea video a sistemului, din care vei înțelege probabil mai bine cum funcționează întreaga structură. Eu consider ideea – și punerea ei în practică – excepțional de simplă, scalabilă și eficientă pentru protejarea aurului verde. A breakthrough, cum ar zice americanii de la Rainforest Connection: