Jurnalist cu smartphone: meseria e mai simplă; meseria e mai complicată

M-am uitat acum și pe numărul total de aplicații descărcate, gratuit sau pe bani, pe smartphone-urile mele, începând de la primul (un iPhone 3GS, primit de Crăciun la sfârșitul anului 2009). Sunt 1131 până azi. Cele mai multe, în 2010, primul an de utilizare: 281. Evident, curiozitatea era mare. Cele mai puține, în 2014: 63. Anul acesta, am descărcat 21 până acum. Așadar, media este de peste 110 aplicații descărcate anual. Heavy-user, nu?

Smartphone-ul mi-a schimbat viața, neîndoielnic, și în primul rând modul în care-mi fac meseria. Când am intrat eu în presă, încă se foloseau mașini de scris mecanice (doar secretara redactorului șef avea una electrică), primeam știrile pe suluri de hârtie care ieșeau din teleimprimatoare ce zdrăngăneau non-stop, reportofon nu aveau decât veteranii, iar ca să faci o poză trebuia să te programezi la Secția Foto, ca să te însoțească un fotograf pe teren.

Ca să publici o știre aveai nevoie de cooperarea unui lanț lung de meseriași care manevrau echipamente specializate – linotipistul, adică tipograful care culegea în plumb rândurile articolelor, sau calandristul, care așeza efectiv, cu mâna, textele turnate-n plumb în rama de oțel a paginii, erau atunci meserii cruciale, demult dispărute azi).

Aceste limitări tehnologice defineau în mare măsură modul în care apărea informația pe piață. Iată un exemplu:

Într-o seară altfel liniștită din august 1991, am nimerit complet din întâmplare în scena atentatului terorist care tocmai se petrecuse pe Bulevardul Aviatorilor din București. Un grup de atacatori a deschis atunci focul împotriva ambasadorului indian la București. Acesta a fost rănit ușor (a scăpat ca prin minune). Echipele de pază au răspuns cu foc, ucigând unul dintre teroriști și rănindu-l grav pe altul. Un al treilea a fost arestat nevătămat.

Eu mă aflam în zonă și, alertat de zgomotul împușcăturilor, am luat-o la fugă spre locul de unde venea acesta. Am ajuns în câteva minute. Scena atentatului era încă intactă, cu victimele prăbușite pe caldarâm, în bălți de sânge, cu mașinile abandonate în mijlocul drumului, cu băieții buni care asigurau perimetrul, cu armele scoase.

Am pus câteva întrebări, am înregistrat în minte tot ce văzusem, apoi am rupt-o la fugă spre tipografie: aveam mai puțin de 30 de minute până la închiderea ediției și, dacă ratam ora limită, informația nu avea să apară în ziarul meu decât peste două zile.

Am ajuns în ultimul moment și tot ce-a putut face responsabilul de număr a fost să includă o notiță de câteva rânduri într-un colț de pe ultima pagină – celelalte plecaseră deja spre tipar. Evident, nu exista nicio imagine – nu doar că nu aveam fotograful cu mine, dar nici n-ar mai fi fost timp pentru developarea și procesarea filmului.

Aproape nimic nu s-ar mai fi petrecut la fel azi – aș fi scos telefonul din buzunar și aș fi pornit un live pe una din rețelele mele sociale, aș fi fotografiat, filmat și înregistrat audio după pofta inimii – presupunând, totuși, că aș mai fi ajuns la locul știrii la timp, deoarece nici de alergat nu mai alerg ca pe vremuri.

Tehnologia care este la dispoziția reporterului de azi, concentrată într-un smartphone, a schimbat dramatic felul în care este făcută această meserie – în bine, evident, dar pe alocuri și în rău.

Mă uit la smartphone-ul meu în timp ce scriu aceste rânduri. Aș putea să i le și dictez, direct, pentru că știe să transcrie cu acuratețe remarcabilă ce-i spun, poate chiar mai bine ca secretara norocoasă a redactorului șef de pe vremuri (și mult mai silențios). Smartphone-ul a înlocuit un portbagaj de echipamente pe care le folosea presa ca să culeagă, să proceseze și să transmită informația.

Iată o listă scurtă, într-o ordine oarecare: mașina de scris, reportofonul, camera foto, laboratorul foto, camera video, exponometrul, steady-cam-ul, lumina pentru filmare și blitzul, videoplayerul, grupul de montaj audio-video, copiatorul, agenda de telefoane, calendarul, releele de transmisiune audiovideo și, ulterior, SNG-ul, telefonul fix, evident, ceasul, însuși ziarul tipărit.

Evident, nu-ți trebuiau toate deodată ca să culegi, să să scrii și să difuzezi o știre, dar acum le ai pe toate deodată la dispoziție, ceea ce îți permite abordări elastice și adaptate subiectului respectiv. Documentezi pe îndelete o anchetă sau vrei să intri în live chiar acum, e în regulă, ai mereu toate instrumentele necesare la tine, într-un buzunar, sub forma unui smartphone. Singura condiție e să aibă și bateria încărcată.

Viața de jurnalist n-a fost niciodată mai simplă, cu toată acestă tehnologie disponibilă permanent – și, în același timp, paradoxal, n-a fost niciodată mai dificilă.

Înainte de smartphone și internetul de bandă largă, frustrarea gazetarului era adesea provocată de lentoarea producției de știri. Acum, taman pe dos, de rapiditatea ei.

Înainte, aveai timp să verifici un subiect și erau filtre profesionale care puteau identifica erorile. Publicai mai rar și mai greu, dar mai corect și mai contextualizat.

Acum, publici fulgerător, orice, oricând, dar asta te expune mai tare erorilor de apreciere și încercărilor de manipulare. Legea compensației funcționează, implacabil, și în acest domeniu dar, până la urmă, e responsabilitatea meșterului să-și folosească sculele cum trebuie.

În fine, iată și ultima aplicație pe care am descărcat-o pe smartphone-ul meu: ZOOM Cloud Meetings, pe 22 martie – o aplicație de teleconferință care devine pe zi ce trece mai populară, din motive evidente.

Asta pentru că tot vorbeam mai sus despre adaptabilitatea excepțională pe care ne-o oferă telefoanele inteligente și conexiunile de date mobile.